Ceaţă de rochiţe

În vis rochiile aveau nişte fire de păianjen agăţate de cer şi se învârteau şi se învârteau, iar cuvintele se prindeau de poalele lor îzbindu-se în burtă. Şi cum atârnau rochiţele din cer mai sus sau mai jos, se loveau dimineaţa de capetele trecătorilor şi ei nu ştiau. Simţeau doar cum unele bătăi de inimă urcă în aer, ca baloanele şi îi ameţeşte, că ar visa în drumul lor spre o nouă zi. M-am gândit că e un vis prevestitor şi că ar trebui să las rochiţele să intre în cuvinte sau invers, să se înalţe, să se ascundă. M-am gândit că poate în sfârşit mi s-a îndeplinit dorinţa pe care o aveam de câte ori ieşeam din casă: lumea să fie un fel de croşet a lui afară cu înăuntru, lumea să fie o rochiţă croşetată cu fir de dimineţi şi hârtie, cu cer şi ceaţă.